Bilete Manichiura rosie

Manichiura roșie

de Erica Moldovan

Regia: Irina Popescu Boieru

Scenografie: Cătălin Târziu

Distribuția): Haruna Condurache, Răzvan Conțu

Durata: 1 ora și 15 min.

Erica Moldovan

 „Manichiura roșie” este un text scris aproape pe nerăsuflate. „Manichiura roșie” s-a născut într-o zi de aprilie a anului 2022, în urma unui articol pe care l-am citit despre destinul frânt al unei victime a războiului din Ucraina. Pe 2 aprilie, mai întâi pe Twitter și apoi pe Facebook, o fotografie care înfățișa mâna unei femei ucise pe străzile din Bucha a făcut înconjurul lumii. Victima, Yrina, fusese recunoscută de manichiurista ei, tocmai datorită manichiurii distincte pe care i-o realizase cu doar o zi înainte de începerea conflictelor din Ucraina (24 februarie 2022). Am început să caut informații legate de acest subiect și astfel am aflat povestea Yrinei, o femeie de 56 de ani, care a rămas la Bucha, în plin conflict armat, convinsă că va supraviețui. Povestea Yrinei m-a impresionat mult. Atunci m-am ridicat de pe canapea, m-am așezat la birou și i-am compus acest „elogiu”, am creat această poveste fictivă a Yrinei, care acum poartă numele Marta, transformând-o într-o eroină nemuritoare.  Piesa este prima mea încercare dramaturgică profesionistă și nu ar fi fost posibilă fără acest impuls și fără un strop de inspirație, pe care vreau să o cred divină.

Prin „Manichiura roșie” mi-am dorit să surprind coliziunea și coeziunea dintre două lumi, două universuri umane distincte prin gen, vârstă, educație, naționalitate și credințe. Ce se întâmplă când, din pricina contextului, străinul și dușmanul din fața ta, devine singura familie pe care o mai ai? Piesa mea îi pune față în față pe Marta, o femeie ucraineancă de 50 de ani și Sascha, un soldat de 18 ani, izolați în același subsol, în timpul bombardamentelor din Ucraina. Cele două suflete devin sprijin unul pentru celălalt în încercarea de a supravețui chiar și numai câteva zile. Ignorând voit detaliile politice și militare exacte, am intenționat ca prin povestea celor doi să arunc o privire asupra „laturii umane” a războiului, dacă se poate spune așa, pentru că am convingerea și speranța că și în cele mai cumplite situații bunătatea și compasiunea își găsesc locul.

     Într-un război nu există învingători. Există doar învinși, de ambele părți. Ambele tabere îți plâng tinerii sacrificați, adversarii suferă deopotrivă pentru victimele nevinovate, familiile distruse, viețile avariate, destinele deturnate. De ambele părți există femei părăsite, copii orfani și mame disperate. Nimeni nu învinge, cu toate că de amble părți există niște “învingători”, adică unii care câștigă, se îmbogățesc rapid și profită din plin de tragedia provocată. Cu toate că în secolul nostru un război fizic, cu arme și distrugere în masă, cu bombe și râuri de sânge, pare o reminiscență a vremurilor barbare, aceste manifestări primitive par să câștige teren și lumea contemporană e asediată din multe, din ce în ce mai multe, părți de această barbarie. Nu am spus nimic nou prin cele de mai sus, dar se pare că societatea actuală are din ce în ce mai mult și mai des nevoie să i se reamintească anumite adevăruri elementare.

Ceea ce m-a atras la piesa Manichiura roșie e tocmai analiza sensibilă și lucidă a felului în care tragedia se răsfrânge asupra oamenilor obișnuiți, a victimelor colaterale, a celor socotiți „carne de tun”, „pierderi calculabile” în jocul absurd și necruțător al celor puternici, dar lipsiti de busolă morala și de scrupule. Mi-aș fi dorit cumva să nu ajung să montez această piesă, în ciuda calităților sale incontestabile. Mi-aș fi dorit ca subiectul să nu mai fie de actualitate, să fie perimat, să devină deja o piesă istorică. Nu a fost să fie așa. Însă dincolo de cazul particular al războiului din Ucraina și al evenimentelor tragice și mult mediatizate de la Bucea, piesa Ericăi Moldovan are un potențial de universalitate. Personajele sale pot deveni simboluri ale victimelor oricărui război, de oriunde. Și dacă, asistând la zbaterea acestor personaje, egal de lovite, de a supraviețui, cineva va simți compasiune, revoltă și înfiorare în fața zadarniciei și a nedreptății, poate că undeva, în Univers, o coardă va vibra și va repune lucrurile în ordinea firească, va reda înțelepciunea și mintea clară celor care și le-au pierdut, producând acest dezastru. Deci să jucăm acest spectacol și să sperăm! E tot ce putem face…

Irina Popescu-Boieru